Colectiv dupa 1 an. Mai singuri și mai triști

DISTRIBUIȚI

În tot acest an care a trecut de la Colectiv încoace, cel mai greu le-a fost părinţilor care şi-au pierdut copiii în cumplitul incendiu. În câteva minute întreg univers li s-a prăbuşit. Au alergat într-un suflet către club şi către spitale ca să-şi caute copiii.  Nu i-au recunoscut, i-au văzut apoi agonizând şi ulterior i-au condus pe ultimul drum. Este împotriva firii să-ţi îngropi copiii, dar 64 de familii au trecut prin acest coşmar. De la tragedie încoace, niciunul dintre aceşti oameni nu a fost căutat de vreun reprezentant al statului, nici măcar să afle ce mai fac… 

Laurenţiu Istrate este doar unul dintre cei 64 de taţi mutilaţi sufleteşte pentru totdeauna. Şi-a pierdut la Colectiv băiatul de 22 de ani. Pe Bogdan. Un tânăr înalt, frumos, senin, deştept şi cu aspiraţii mari. Absolvent al facultăţii de Cibernetică, masterand la ASE, lui Bogdan îi plăcea muzica rock şi era nelipsit de la concerte.

În acea seară de vineri, familia Istrate a luat pentru ultima dată masă împreună. Bogdan a plecat apoi la cursuri şi de acolo, mai departe, în Colectiv. Când au aflat ce s-a întâmplat, părinţii l-au sunat înnebuniţi de spaimă. Abia la al patrulea apel a răspuns o asistentă de la Bagdasar Arseni şi le-a spus să vină la spital.

După 13 zile de agonie, Bogdan s-a stins, răpus de bacteriile ucigaşe din spital. În urma lui a rămas multă durere pe care nimeni şi nimic nu o va putea şterge vreodată.  Ca să meargă mai departe, părinţii lui Bogdan se agaţă acum de două lucruri. De fetiţa lor în vârstă de 12 ani şi de dorinţa de a provoca o mică schimbare în lumea asta.

Ca Laurenţiu Istrate sunt alţi 63 de taţi. Numai ei ştiu ce zbucium trăiesc, câte lacrimi au vărsat şi câtă durere îi cuprinde la fiecare pas.

Mai spune că, în primul rând, Colectiv nu trebuie uitat. Şi că, în al doilea rând, Colectiv datorează nişte răspunsuri.

Între timp, autorităţile rămân la fel de surde la durerea acestor părinţi.

Fotografiile şi amintirile sunt tot ce le-a mai rămas celor obligaţi să trăiască în coşmarul… colectiv. Să-ţi îngropi copilul e ceva ce nu încape în mintea nimănui. Poate că răspunsurile care întârzie, la aproape un an de atunci, n-ar cruţa durerea, dar măcar ar mai despovăra un pic umerii părinţilor pe care, până mai ieri, se sprijineau copiii lor şi pe care, acum, se sprijină cruci… infernal de grele.