La începutul fiecărui an, copiii din centrele de plasament îşi pun aceeaşi dorinţă: să fie sănătoşi şi să aibă, în sfârşit, o familie adevărată. Poveşti de viaţă dureroare şi speranţe fără limită

DISTRIBUIȚI

La începutul fiecărui an, copiii din centrele de plasament îşi pun aceeaşi dorinţă: să fie sănătoşi şi să aibă, în sfârşit, o familie adevărată. După 2001, atunci când Guvernul a decis să desfiinţeze orfelinatele în care trăiau sute de copii, în Bucureşti s-au înfiinţat case şi apatamente de tip familial. Numărul orfanilor care trăiesc în aceste locuri este mult mai mic, iar asistenţii sociali le pot acorda mai multă atenţie copiilor. Am vizitat şi noi un apartament de tip familial şi am dat peste poveşti de viaţă dureroare şi speranţe fără limită.

Într-un apartament cu patru camere din Capitală îşi croiesc necontenit visuri opt copii. Au între unsprezece şi şaptesprezece ani şi…sunt orfani.

Costel este unul dintre ei. Are 14 ani, iar viaţa şi-o trăieşte cu pasiune pentru muzică şi pictură.

Locuieşte în apartamentul de tip familial de două luni. Înainte, a fost în grija unei familii temporare, iar casa din picturile lui Costel este casa bunicii adoptive. În urmă cu aproximativ patru săptămâni şi-a cunoscut părinţii biologici. A fost şocat când i-a zărit.

Nu-i urăşte pentru că n-au vrut să mai ştie de el, dar nici nu şi-ar dori să trăiască alături de ei. Le reproşează doar că nu le-a păsat de el, că nu i-au dat şansa să trăiască alături de ceilalţi cinci fraţi. Speră să ajungă un cântăreţ celebru, dar, înainte de toate, are nevoie de sprijinul unei familii pe care să o aibă lângă el pentru totdeauna.

Ricardo are 11 ani şi un plan bine pus la punct: să dea tot ce poate la antrenamente ca să ajungă precum Cristiano Ronaldo.

Îi place fotbalul de când se ştie, iar de trei ori pe săptămână merge la antrenamente. A câştigat şi două medalii cu echipa de la şcoală. Ricardo se află în apartament de un an. El nu a avut norocul să dea peste o familie temporară, iubitoare, precum Costel. A locuit de mic în orfelinate şi tot de mic a cunoscut durerea fizică.

Lucian este cel mai mare dintre cei opt. Are 17 ani, îi place să gătească şi este foarte ordonat. Deşi este mai tot timpul cu zâmbetul pe buze, în momentul în care vorbeşte de cei care i-au dat viaţă, durerea i se citeşte în ochi.

Mereu, alături de Costel, Ricardo, Lucian şi ceilalţi cinci, este psihologul Eugen Pîrvan. Lucrează în asistenţă socială de 18 ani, iar la începutul carierei a avut în grijă copiii străzii. Eugen îi ajută pe copii să depăşească dramele prin care trec şi le explică totul despre viaţă.

Psiologul mărturiseşte că în prezent asistenţii sociali se confruntă cu probleme grave. Asta după ce, în vară, la orfelinatul „Sfânta Maria” din Capitală au fost reţinuţi 14 angajaţi pentru că le dădeau copiilor medicamente în exces…. ca să fie cuminţi. Drept urmare, medicii nu mai prescriu aproape deloc medicamente copiilor din orfelinate, chiar dacă unii dintre ei au într-adevăr nevoie.

La rândul lui, Marian Călugăru este şi mamă şi tată. Încearcă pe cât posibil să suplinească lipsa părinţilor.

Marian Călugăru a avut grijă ca acum, în prag de anul nou, copiii să aibă tot ce poftesc. Le-a umplut frigiderul cu de toate. Lunar, statul alocă numai 165 de lei pentru întreţinerea unui orfan, iar din trei în trei luni copiii primesc produse de uz personal.