În ciuda raportărilor tot mai optimiste dinspre guvern şi diverse ministere, România are o problemă majoră: abandonul copiilor, de cele mai multe ori, imediat după naştere

DISTRIBUIȚI

În ciuda raportărilor tot mai optimiste dinspre guvern şi diverse ministere, România are o problemă majoră: abandonul copiilor, de cele mai multe ori, imediat după naştere. Sunt suflete care nu au greşit cu nimic şi care nu au habar în ce lume crudă au păşit. Sunt copii care, de mici, îşi văd părinţii doar în poze şi ajung să-i strângă de mână de două-trei ori pe an. Statul care ar trebui să aibă grijă de copiii abandonaţi este şi el depăşit, iar centrele de plasament au devenit adevărate cămine de supravieţuire, din care chiar şi supravieţuitorii ies traumatizaţi.

Această tânără, căreia îi vom spune Andreea, este în grija statului de când era mică. Când avea doar şase ani, concubinul mamei ei i-a lăsat pe ea şi pe fratele ei într-un abator.

Acum câteva luni, mama Andreei a murit, după ce s-a îmbolnăvit foarte grav. La fel s-a întâmplat şi cu tatăl ei, pe care l-a văzut doar de câteva ori, în treacăt.

După ce a fost plimbată între centrele de plasament, Andreea a ajuns într-o casă de tip familial din Sectorul 3 al Capitalei şi, de atunci, viaţa ei s-a schimbat radical.

Alături de Andreea, în casa de tip familial i-am găsit şi pe aceşti gemeni, pe care mama nu a mai putut să îi crească. Totuşi, îi vizitează ori de câte ori poate.

În situaţia celor doi băieţi sunt, anual, încă aproape o mie de copii. Părinţii, care trăiesc într-o sărăcie lucie, aleg să îi lase în maternităţi sau spitale, în speranţa că cineva îi va găsi şi le va oferi o viaţă mai bună.

Autorităţile din România, spun reprezentanţii organizaţiilor non-profit, nu ridică nici măcar un deget ca să prevină abandonul. Aşa că ajutorul vine tot din străinătate. O organizaţie din Marea Britanie trimite, anual, câte trei milioane de euro în ţara noastră ca să îi ajute pe copii, dar şi pe adolescenţi, să se întoarcă acasă, la familia biologică.

Există, însă, şi situaţii când părinţii nici nu mai vor să audă de propriii copii. Aşa s-a întâmplat cu Andrei şi cu sora lui geamănă, care au stat, o vreme, într-un centru de plasament.

Acum, Andrei şi sora lui locuiesc şi ei într-o casă de tip familial, unde se simt…chiar ca într-o familie. Din păcate, însă, cele care se luptă pentru viitorul copiilor mai puţin norocoşi nu sunt nicidecum autorităţile, ci tot oamenii cu suflet mare. Iar, în aceste condiţii, nu este de mirare că abandonul a devenit un adevărat fenomen în ţara noastră.